Salata de litere

Cap 1 "Si cei ce nu vor sa respire o fac"

2012-01-27T04:53:00.000-08:00

"Cred in inceput si in sfarsit, ce este intre e doar imaginatia mea". In timp ce isi aranja hartiile de pe birou, repeta intruna aceasta fraza. Imaginatie, despre asta era vorba. Toate hartiile sale erau incercari de a crea o noua lume, un nou univers cu noi reguli. Totusi, fiecare avea legatura cu ceva ce exista deja, nu reusise sa creeze ceva in afara limitelor cunoasterii dobandite pana in punctul acela. Tot ce scria fusese scris deja sub alta forma. Una peste alta era acelasi lucru, acelasi subiect. Pe masura ce rostea acele cuvinte si isi privea creatiile nereusite, tonul vocii lui trecea dintr-o stare intr-alta, vrand parca sa creeze un alt sine. Incerca sa o sopteasca, sa o graiasca tare, apasat, ironic, increzator, dar nici una nu atingea schimbarea pe care si-o dorea.
Se auzeau pasi indreptandu-se catre usa. Era prea absorbit sa ii mai auda. Ce vroia sa fie, inventator sau doar un dramaturg care se chinuia sa nimereasca tonul vocii unui personaj. Stia ce vroia sa fie, de aceea obseda asupra acelui concept creat, sau cel putin asa credea, de el.
"Cred ca mergea mai bine tonul ironic, dupa care sa se intristeze putin ca sa arate adevarata latura a personalitatii". Statea acolo de ceva timp ascultand. Se strecurase usor in camera, amuzat de incercarile lui.
"Cand ai venit? Nici macar nu am auzit soneria." Isi aminti ca lasase usa deschisa, grabindu-se sa manance ceva. Zambi putin, amarat de ce rol isi alesese, dintre toate care i s-au oferit. Se uita la intrus si il intreba daca a incuiat usa dupa ce a intrat, cerandu-si scuze ca nu a cumparat de mancare.
"Da, am inchis usa, doar am si eu lucruri pe aici, daca nu am eu grija de ele, si de ale tale, atunci cine? Ma simt ca nevasta ta, sunt ignorat, stau si fac mancare in bucatarie, spal vase, fac curat.."
"Iar eu aduc bani in casa, mi se pare cinstit" spuse dramaturgul intorcandu-i spatele si vazandu-si in continuare de trebuirle lui. Prietenul sau iesi din camera, distrat de discutie, si se indrepta spre usa, de data aceasta incuiand-o cand pleca.
Ajuns in strada, isi deschise umbrela indreptandu-se catre piata. Dupa ce iesi din raza vizuala a privitorului, acesta se indeparta de geam nemultumit. Era genul de om care vroia sa schimbe lumea pe hartie. Genul de om nemultumit de majoritatea lucrurilor ce in inconjurau, ba chiar de el insusi.
Fusese in copilarie pasionat de romane politiste, apoi in adolescenta a trecut la romane de dagoste pana a ajuns scarbit de aceastea, realizand toate scenariile posibile dupa care puteau fi scrise. Mereu cand facea piese in acest gen, spunea: "Previzibil, totul in dragoste este previzibil". Apoi, cand a mai crescut a inceput sa fie interesat de oameni, de felul in care reactionau, pana cand a realizat ca incerca sa le prezica comportamentul pe baza a ceea ce citea, si din nou devenise totul previzibil. Aceasta era problema sa, totul parea sa se raporteze la cateva tipologii. De aceea ajunsese nemultumit de propria persoana, pentru ca nu dorea sa creada ca universul in care traia era alcatuit dupa un tipar. Si daca era asa, ce putea sa faca decat sa incerce sa construiasca altul.
Se auzi soneria. Se indrepta inspre intrare, scuturandu-se de parca vroiasa alunge niste spiridusi de langa urechile sale. Lua cheile din cutiuta de langa usa. In spatele usii se afla un om ascuns de pungi. Il elibera de cateva si se indrepta catre bucatarie unde incepu sa le puna tacut, pe fiecare la noile lor locuri.
"Ce zici sa faci o plimbare in seara asta, sa mergi cu colegul ala al tau, tipul de la lumini, sa beti un pahar de ceva, sa schimbati cateva impresii? Parca vroia si el sa inceapa sa scrie, asa imi spuneai. Si parca locuia singur, puteti sa va retrageti la el dupa." se auzi o voce care se apropia din ce in ce mai mult de bucatarie.
"Ma dai afara. De ce ma rog?"
"Pai ti-am zis de fata aia cu care am tot iesit in ultima vreme, cea care face peruci. Am zis sa iau o pauza de la munca si sa o scot la o cafea, dupa care sa o invit aici. Desigur, nu pot face asta cu tine in casa, iar ea locuieste cu parintii, deci ori aici, ori nicaieri."
Aruncandu-i o privire ironica, ii raspunse cinic "N-am de gand sa plec nicaieri, voi ramane in camera. Apropo, cum mai merge...munca. Ai reusit sa treci de primele 20 de pagini sau din nou ai gasit o idee mai buna? Si nu iti face griji, de data aceasta nu mai ies cu cruce si tamaie sa te ajut sa scoti demonii. "
"Acum ti-ai gasit alta peronalitate, esti doctorul ala, din nu stiu ce serial, cel genial care face mereu poante prietenului lui, si rezolva fiecare caz? Ai putea sa incerci o personalitate proprie, cum ar fi cea a unui om cu un iq normal, cu ceva imaginatie, fara sa incerci sa faci din fiecare clipa a vietii mele o piesa de teatru in care tu esti cel iluminat si neinteles iar eu acolitul tau?"
"Eu te priveam mai mult ca pe sotia mea, nu te introduc prea mult in planurile mele, dar esti indispensabil totusi."
"Bine Sherlock, sau orice alt personaj iti atribui in momentul de fata"
Se retrase din nou in camera lui, puse mana pe telefon si asculta sunetul prelung, repetat de cateva ori pana cand se auzi "Alo, da? Cui datorez aceasta placere?"
"Sunt Laurentiu, iesi la un pahar de vin? Presupun ca ai putea sa iti ocupi noaptea cu nebuniile unui prieten. Ne intalnim in centru in jumatate de ora sau o ora?"
"Am putea, si asa am ramas fara tigari, daca ai avea cateva ar fi minunat. Si cum tu ai mereu, asa sa fie, in 45 de minute. La revedere!"
........

Descumpanire

2010-09-04T16:13:00.000-07:00

Merg incet pe-un drum grabit,

Nenumarate chipuri ma-nconjoara.

Multe din ele ,triste, m-au privit

Si-am inteles ca a-nceput sa doara,

Masca,ce la-nceput un adapost parea

Acum din foc pesemne ca-i facuta,

Arzand incet tot ce odata insemna

O fiinta calda, creând una prefacuta.

Mi-as fi dorit prin acei ochi sa nu patrund

Caci a nefericirii oglinda-i mult prea cruda!

Mult timp in ei n-am indraznit sa ma cufund

Riscam ca lighioane depravate sa ma auda...

Acele bestii ticaloase ce-n juru-ti se incolacesc,

De-ti canta dulci duete pana ce te nenorocesc!

Acestia sunt trisorii si-n acest joc imbarligat

Trebuie sa stii de-a dreptul sa fii un acrobat.

Cand chipul ti-l acoperi cu tot ce ti-ai dori,

Si sufletu-ti descoperi, lasundu-l prin pustii

Nu-ti mai raman prea multe,o, biete muritor!

Decat sa induri masca ce-ti serveste drept zavor.

Somn pe Mare

2010-07-21T09:38:00.000-07:00

Era sfrsitul unei zile aride de iulie. Nisipul sub talpi era cald inca, iar fiecare scoica ce se spargea sub calcaie isi abandona povestea pe tarmul pustiu. Algele emanau un miros greu, inconjurate de miile de musculite ce le dadeau tarcoale neincetat. Pescarusii zburau pe langa capetele oamenilor ca pilotii kamikaze, furand de ici-colo cate o bucata de covrig sau o floricica dintr-o punga de pop-corn cu caramel. Parintii isi pozau copii in trambulina in timp ce se bucurau de cate o tigara sau o sticla de bere. Lumea isi vedea de viata in aceasta aglomeratie vesela si nu exista vreun motiv pentru care sa faca altceva.

Daca totusi te incumetai sa parasesti acea multime zambitoare si sa te plimbi de-a lungul digului, usor, usor muzica de la terase ramanea in surdina. Pas cu pas o melodie cu un timbru mecanic incepea sa se auda din ce in ce mai puternic. Sub un felinar se afla un om imbracat intr-un costum mult prea mare pentru statura sa. Crestetul lipsit de par ii era acoperit de o palarie cu varf rotund iar mustata rasa in stilul “Adolf Hitler” oferea o nota de duritate chipului sau in timp ce invartea maneta unei cutii muzicale vechi. Era un simplu cersetor ce plecase din epicentrul veseliei pentru cateva momente de pace.

Lua mainile de pe maneta, muzica devenind una cu sunetul valurilor izbite de stavilopozi. Se aseza tacut pe marginea drumului si dupa cateva clipe duse mana la ochi. Cand o cobori, ochiul ramase inchis iar degetele erau infasurate pe un obiect ce parea sa aiba forma sferica. Desfacu palma si pret de cateva clipe privi ceea ce zacea acolo. Cand auzi insa sunetul unor pasi inchise imediat pumnul uitandu-se in jur. Stiti voi oare cat poate fi un copil de tacut atunci cand este curios? Dragului nostru cersetor nici nu ii trecu prin cap ca cineva il privea. Sperietura trecu atunci cand vazu pantofiorii micuti si lustruiti ce se apropiau incet de bocancii sai rupti si imbatraniti de vreme.

Cand acestia pasira in lumina felinarului, batranul observa pistruii ce acopereau nasul carn si obrajorii rumeni ai baiatului. Sub zulufii castanii ce se intindeau mai jos de frunte, ochii verzi ai copilului fixau pumnul de abia inchis. Intr-un final intreba ‘ Ce faceati adineauri?’. Cersetorul se uita si el din nou la pumnul sau si il deschise . ‘Ma uitam la mine insami.” Ii fu raspunsul atunci cand ochiul sau de sticla se roti din nou in palma oprindu-si parca privirea asupra tanarului.

Pentru cateva momente se lasa tacerea insa niciodata nu dureaza atat cat ar trebui. Mai multe voci incepura sa strige, toate acelasi nume ‘Aaron’. Omul se ridica in picioare, cuprinse mana tanarului deschizandu-I palma si ii puse in ea obiectul de sticla. Se uita lung la cutia muzicala, dupa care o lua si o arunca in mare. Baiatul nu se misca privind cu ochi mari ceea ce se petrecea in fata lui. Cersetorul ii facu un semn neobisnuit cu mana in timp ce se catara pe bolovani, dupa care se arunca in valurile negre. Socat Aaron alerga pana la stanci, insa nici urma de barbat. Oriunde se uita nu era nimic altceva decat apa, nici urma de om sau cutia lui muzicala.

Se intoarse si incepu sa mearga incet inspre locul in care se auzea numele sau dar nu apuca sa faca decat 2 pasi cand vazu o figura alergand inspre el. Speriat incepu sa fuga in sens opus dar doua maini ferme se incolacira in jurul mijlocului sau in timp ce picioarele acum aflate in aer se zbateau sa iasa din stransoare. In jurul lui se auzira in curand cateva voci ce ii spuneau sa se calmeze, si asa si facu cand isi dadu seama ca erau parintii lui. Tatal sau il intoarse cu fata la el, il saruta pe frunte si pleca cu el in brate inapoi inspre multime. Aaron inca se uita la felinarul ce lumina acum doar asfaltul. Deschise mai apoi pumnul si vazu ca in el era doar nisip. Becul felinarului clipoci de cateva ori si se stinse.

Mereu intre da si nu

2009-12-03T12:13:00.000-08:00

Esti tu, sunt si eu, liniste, prea multa liniste. In afara de ticaitul ceasului mare din bucatarie si suieratul vantului, ce se izbeste furios de bloc, sunetele se pierd in intunericul din camera. Stai intins langa mine, dar nu te simt. Imi intind degetele pe patura, parcurg cusaturile, pana dau de mana ta. Este atat de rece. Respiri usor, nu sforai, desi mi-as dori sa o faci, asta m-ar trezi la viata, asta ar sfarama tacerea.

Ma ridic pe nesimtite, insa arcurile vechi scartaie, tu mormai, ca intotdeauna, dar nu te trezesti. Nu inteleg de ce insisti sa nu schimbam patul. Nici nu ma chinui sa o fac, oricum sunt multe lucruri pe care nu am sa le inteleg vreodata.

Ma indrept spre sufragerie tiptil. Aprind veioza, si o clipa privesc cum camera se cufunda intr-o lumina dulce. Barul este chiar in colt. Mana mea se indreapta catre Cognac. Imi torn un pahar plin.

E 5 dimineata, ies pe balcon cu paharul in mana si cu pachetul de tigari. Frigul de decembrie imi patrunde in oase. Ma intind putin si iau o gura plina de bautura, apoi inca una. Las paharul pe pervaz...

Da, azi am liber. Imi scot o tigara din pachet , o aprind si ma asez pe jos. Pot sa vad cum albastrul cerneala al cerului este amestecat cu alb, putin cate putin, apoi cu rosu. Claxoanele masinilor se aud din strada. Imi vine sa multumesc cerului pentru galagie. Niciodata nu m-a caracterizat linistea, tacerea, pasivitatea, deoarece le asimilez cu claustrophobia mea. Tu esti claustrophobia mea...

Ma gandesc,cum ar fi sa uit toata viata mea de pana acum in urma unei lovituri la cap? Sa ma trezesc pe acest balcon, la 24 de ani, fara sa stiu nimic, fara sa imi amintesc cum ma cheama. As intra confuza in casa si m-as speria de barbatul care doarme la mine in pat, l-as lovi cu vaza de ceramica de pe noptiera. As rade probabil de pestii din acvariu, as tipa cand as auzi muzica pornita, apoi n-as mai vrea ca cineva sa o opreasca. As intreba incontinuu cine sunt si de unde vin iar lumea s-ar chinui sa imi recladeasca viata, si in mod evident nu ar stii detaliile care pe mine ma dor, iar asta ar fi ceva nemaipomenit. As avea o viata in care amanuntele pe care nu am vrut sa le stiu, lucrurile pe care a trebuit sa le vad ar disparea pur si simplu. Da, e frumos sa visezi la asta...

Si uite ca s-a terminat tigara.

Ma ridic in picioare si vad cum lumea pleaca la servici, tin in mana paharul si iau inca o gura plina. Azi iar o sa te trezesti singur in pat, ca in fiecare dimineata de altfel . Imi pare rau pentru asta, crede-ma, dar nu pot sa te privesc atunci cand ai ochii inchisi, pur si simplu nu pot. Prefer sa privesc lumea de aici, de sus, de unde par atat de mici si inofenzivi toti, si ai impresia ca nu iti pot face rau, nu te pot atinge.

Mi-as dori ca lumea sa fie machete mea, sa pot sa arunc cu apa , iar pentru ei sa fie furtuna, sa aprind o lanterna, rezultand canicula, sa arunc cu faina si sa le ingrop masinile cu nameti. Ar fi foarte amuzant...

O scurta bataie in geam ma readuce la realitate insa. Tu bati in geam, te uiti cu ochii aia dezamagiti la mine. Intru, tot ce imi spui e “ In curand o sa termini si sticla asta de Cognac”. Oricum, daca nu o termin, pentru ce am mai cumparat-o? Iti fac un semn scurt ca ai haine calcate pe canapea si plec tacuta inapoi in dormitor. Trece o ora, in care se aud usi inchizandu-se si deschizandu-se. Intr-un final intrii in camera si iti lipesti buzele de ale mele in fuga. E o rutina, care pentru mine nu inseamna absolute nimic, fiindca stiu ca nici pentru tine. Se aude cheia usii de la intrare rasucindu-se in iala, ai plecat, sunt in sfarsit singura, o zi intreaga.....

Batranul Far

2009-10-27T13:12:00.000-07:00

....valurile se lovesc de stanci cu o putere infricosatoare, nici unul dintre aceste doua elemente nu vrea sa cedeze. Este razboiul nesfarsit dintre fasia de pamant pe care se află farul din Greenpattern si mare. Ani de zile acest far a salvat zeci de nave ratacite in apele inselatoare, ghidandu-le prin furtuna sau ceata. Intotdeauna aceste cladiri impunatoare mi-au oferit sentimentul de sprijin si de siguranta.
Obisnuiam sa merg ore intregi pe jos de-a lungul peninsulei doar ca sa ajung la o animita stanca de langa far, de unde se puteau vedea arici de mare. Pe atunci, copil fiind, tineam un jurnal, iar acela era singurul loc in care ma simteam in siguranta si puteam sa scriu linistita. Acum sta prafuit pe biroul meu, parca amintindu-si si el cu melancolie zilele in care mangaiam acele coperti de piele frumos impletite, in stil indian. Tin minte ca era singurul meu prieteten, cel in care puteam avea incredere ca nu va rade de pistruii de pe nasul meu sau ca nu ma va trage de parul rosu impletit in doua cozi enervant de simetrice, cel putin asa era inainte sa il cunosc pe Albert, proprietarul farului.
Saracul om ma urmarise de atatea ori cum ma cataram pe stanci , iar eu, in inconstienta mea de copil de 12 ani, nu stiam ca sunt urmarita si nu realizam pericolul la care ma expuneam atat de des. Intr-o zi insa nu a mai putut rezista si a iesit din vizuina. A venit incet inspre mine, cu sufletul la gura, tiptil ca sa nu ma sperie in timp ce ma aplecam deasupra haului. Fara ca macar sa pot riposta, m-a apucat de brat si dintr-o singura miscare m-a dat jos de acolo. Speriata mi-am luat agenda si am dat sa fug dar aceeasi mana m-a apucat de tricou si intorcandu-ma inspre posesorul ei, mi-a fost aratat cu un deget atintit in sus cerul innorat. Nu mi-a luat mult sa realizez ca venea o furtuna. Era foarte periculos sa strabat intreaga peninsula pe acea vreme, de una singura, asa ca m-a poftit inauntru, zicand ca o sa telefoneze parintilor mei si o sa le spuna ca ma tinea pana trecea primejdia. Nu voi uita niciodata acei ochi blanzi ce priveau strengareste pe deasupra pipei sculptata din care pufaia incet. Nu as fi crezut ca asemenea ochi apartin unui om in varsta, daca nu il tradau ridurile ce ii invadasera obrajii si parul albit de toate iernile prin care trecuse.
Albert era un marinar batran care nu a putut sa se desprinda de ceea ce iubise toata viata sa, marea. Nu avea nevasta si nici copii; se refugiase intr-un loc cat mai departe de societate si de tot ce implica ea. Daca ar fi putut nici nu s-ar mai fi dus la oras saptamanal sa isi ia toate cele necesare. Nu vorbea, ci te patrundea cu privirea, nu radea, doar zambea in coltul gurii.............................

Un banut pentru gandurile tale?

2009-09-26T11:50:00.000-07:00

Stiu ca stai intins in pat si te gandesti la toate problemele tale in timp ce eu cant in dus, stiu ca ai o slujba pe care o urasti realmente, iar eu imi petrec ziua in atelier inconjurata de tot ceea ce ador, stiu ca atunci cand vrei un masaj sunt plina de vopsea pe maini si iti manjesc tot spatele. Si totusi vreau o punga de jeleuri, hai sa o impartim, e distractiv cand impartim lucruri, facem chestii impreuna si ador asta.
As vrea sa spun acum ca imi pare rau ca eu sunt fericita in timp ce tu esti obosit de viata, dar nu pot.
Nu imi dau seama de ce, dar cand te vad cum te framanti vreau doar sa stau si ma uit la tine; incerc sa iti intind o bucata de ciocolata dar tu mereu o impingi artagos. Imi place atat de mult sa vad ca esti suparat, iar eu sa stau, sa nu te intreb nimic, sa ma straduiesc sa imi dau seama ce s-a intamplat.
Incerc totul ca sa te vad macar o secunda zambind dar tu arunci cu perna in mine....si taci, in continuare taci.
Cateodata am impresia ca eu ma alimentez din viata ta, te sec de tot si nu ma pot opri, iti daunez, ca un drog, nu iti place ca il iei, dar devii dependent. Totusi, cine sunt eu sa te opresc, cocaina nu iti zice ca te omoara. Ma intreb daca nu sunt oare sadica ca nu reprosez, ca nu te indemn sa iti schimbi stilul de viata? Probabil, dar nu vreau sa imi pese. De ce? Nu stiu, pur si simplu.
Cand imi beau cafeaua de dimineata, singura, fiindca pleci cu 2 ore inaintea mea, nu pot sa nu vars intentionat din ea pe masa. Langa pun mereu un bilet pe care scrie "Pata asta este ceea ce ai uitat azi sa faci..."
Ce uiti, nu iti spun niciodata, dar intotdeauna gasesc pata stearsa si biletul aruncat la gunoi.
Mereu tu termini ultimile linguri de cafea din cutie si stau sa ma uit amuzata in tabla aurie la reflexia mea diforma. Mereu termini ceea ce eu incep.
Acum esti suparat pe mine pentru ca ti-am spart ochelarii, dar nu am vrut, stii bine ca niciodata nu vreau, dar tu tot te superi pe mine, ei bine nu am nevoie de reprosurile tale, am sa ma duc maine sa ii repar, sau poimaine....

Doar o scurta si neinovata aberatie

2009-09-13T12:44:00.000-07:00

Tu, vorba a nimanui, vis de mult pierdut a doua suflete, de ce te ridici de acolo, cum reusesti oare sa iti faci loc printre blocuri si banci, printre locuri de parcare si masini, printre vorbe goale si mincuni? De unde ai atata putere sa iesi la suprafata, sa te impui in fata intrigilor ce te izbesc de pretutindeni si sa ramai acolo neclintit? Te tot ridici si nu vrei sa cobori, nu te intereseaza ce iti sopteste ziua de maine, tu o iubesti doar pe azi. Vreau sa te rog sa ramai unde esti, sa nu cazi fiindca acolo ti-e locul. Nimeni nu poate sa aseze o scara si sa se urce la tine, esti mult prea sus pe cer, nimeni nu poate sa te polueze cu rautate si nimeni nu te poate modela, nici un pantof nu te poate strivi nemilos ca apoi sa fii doar o guma veche lipita pe talpa.
De acolo probabil lumea nu pare atat de frumoasa, poate ca tu vezi ce vad soarele si luna in fiecare zi si noapte. Vezi toate acele vise sfaramate si udate cu lacrimi, vezi ascutimea cuvintelor aruncate fara a te gandi de doua ori. Totusi nu cred ca ai putea suporta totul daca n-ai vedea si un strop de iubire, daca nu ai auzi un cuvant cald.
Aberez oare? Posibil...nu voi continua, dar trebuia sa va spun despre prietenul meu, care poate va cobora intr-o zi si la noi, si il voi vedea, vechiul meu prieten, chiar a trecut mult timp de cand nu l-am mai vazut, dar el ma vede in fiecare zi, ei bine, salutarile mele amice...